Istoria Moldovei
În antichitate teritoriul Moldovei era locuit de daci. Numele ţării, de Moldova, vine de la rîul cu acelaşi nume, pe valea căruia s-a format primul nucleu al noului voievodat. Există mai multe teorii asupra originii numelui de Moldova. Potrivit cronicilor medievale, numele rîului ar veni de la Molda, căţeluşa voievodului maramureşean Dragoş de Bedeu. O altă teorie, socotită fantezistă printre filologi, susţine că numele său derivă de la cuvintele din limba dacică (nescrisă până in prezent) molta (adica, "multum" din latina) şi dava (cetate sau apă "acva->ava->dava"), de la care ar veni numele (ne-atestat) de Muldava (vezi "Moldova" veche şi nouă de la Dunăre). Bogdan Petriceicu Hasdeu şi majoritatea filologilor susţin că denumirile rîului şi principatului provin din termenul de origine germanică Mulde (adică "scobitură", "carieră" sau "culoar de scurgere"), Moldova veche şi nouă de la Dunăre avînd aceiaşi provenienţă. O minoritate afirmă că denumirea ar fi fost dată de bastarni, dar ea nu apare în documente decît în secolul XIV, odată cu sosirea în zonă a meşterilor mineri saşi şi cu apariţia cetăţii Baia, prima capitală a voievodului Dragoş, cetate a cărui nume înseamnă acelaşi lucru ca şi Mulde în germana veche.. În Evul Mediu, Moldova era împărţită în Ţara de Sus şi Ţara de Jos. Din Ţara de Jos făcea parte şi Basarabia veche (Bugeacul turcesc). Scaunul Moldovei a fost pe rând la Baia şi la Siret (sec. 14), la Suceava (sec. 15) şi însfârşit la Iaşi (din sec. 16), pe măsură ce invaziile tătarilor scădeau în frecvenţă şi violenţă. Stema Moldovei era iniţial un cap de bour (Bos taurus primigenius), care, după dispariţia timpurie a acestui animal, a fost înlocuit treptat prin capul de zimbru (Bison bonasus), la rîndul lui dispărut prin secolul XVIII.
Istoria timpurie
Populaţia băştinaşă a Moldovei se trage din triburile daco-getice romanizate. Perioada de ocupaţie romană a Daciei şi a litoralului pontic pînă la Olbia (în zilele noastre Transilvania, Oltenia, Dobrogea şi Bugeacul) a creat o nouă cultură prin romanizarea de către coloniştii romani a populaţiei locale. După ce Imperiul Roman s-a retras din nordul Dunării în 271 d.Hr., o mulţime de popoare migratoare au trecut prin această regiune : hunii, goţii, slavii, avarii, bulgarii, iaşii, hazarii, maghiarii, pecinegii, cumanii şi tătarii. Dar populaţia romanizată, refugiată în ţinuturile muntoase sau păduroase cum ar fi Carpaţii, Codrul sau Măcinul, a revenit treptat spre şesuri, pe măsură ce invaziile se răreau, în timp ce statele sedentare creştineşti se consolidau. Astfel, s-a amestecat cu migratorii Slavi (dintre care cei mai cunoscuţi sunt Anţii, Tiverţii şi Ulicii ) şi Iranici (dintre care cei mai cunoscuţi sunt Iaşii ) pe care i-a asimilat. În secolul XIII, Moldova se găsea în zona de influenţă a regatului Galiţiei şi Volîniei, fiind împărţită în mici cnezate locale ca cel de la Onutu (lîngă Hotin), cel al cetăţii Hansca (în ţinutul Lăpuşnei), sau cel al Bîrladnicilor (cu capitala la Bîrlad). Iaşii (popor iranic înrudit cu actualii Oseţi din Caucaz) stăpîneau centrul ţării, capitala lor, Aski, fiind numită în cronici Civitas iassiorum (azi Iaşi). Valea Nistrului şi Bugeacul erau stăpînite de tătari. În secolul XIV, Ungaria şi-a extins influenţa în această zonă şi meşterii săi saşi au creat nişte fortificaţii în apropierea rîului Trotuş (în România de azi) şi în zona Neamţului (Baia sau Mulda) din cauza deselor invazii tătare. În 1347, regele Ungariei, Ludovic I, trece îi invinge pe tătari la răsărit de Carpaţi, unde îl lasă pe unul dintre participanţii la campanie, Dragoş de la Bedeu, cneaz în Maramureş, ca voievod a unei mărci împotriva tătarilor : Moldova (în maghiară Moldva). Opt ani mai tîrziu, în 1359, un alt cneaz din Maramureş, Bogdan de la Dolha, trece în Moldova, îl alungă pe nepotul lui Dragoş, Balc de Bedeu, şi declară independenţa Moldovei. Bogdan de la Dolha a domnit pînă la 1363, în timp ce Balc s-a întors în Maramureş lîngă vărul său Drag. Urmaşii lui Bogdan de la Dolha au unificat sub stăpânirea lor tot teritoriul dintre Carpaţi, Nistru, Dunăre şi mare, stabilind în calea tătarilor tabere de ostaşi secui, de la care au rămas denumirile de Mikloshély (Miclăuşeni), Vàrhély (Orhei), Kis-Jenö (Chişinău) şi Csupor (Ciubărciu, azi Ciobruci)Istoria medievală
Pe vremea lui Dragoş din Bedeu, Moldova nu depăşea ţinutul dintre Carpaţi, rîurile Ceremuş şi Siret, de o parte şi de alta a rîului Moldova. Urmaşii săi şi-au întins stăpânirea mai ales spre sud şi est, astfel că la înscăunarea lui Bogdan I din Dolha, Moldova era cuprinsă între: la nord şi est Nistrul, hotar cu Polonia, cu Lituania şi cu tătarii, la vest Munţii Carpaţi, hotar cu Transilvania, iar la sud o linie legînd Carpaţii de Marea Neagră, trecînd mai jos de Bacău, Bîrlad, Goteşti, Sărata şi Codăeşti (la sud de Cetatea-Albă): hotar cu Ţara Românească. Sub domnia lui Roman I, care se intitula „Domn de la munte pînă la mare”, Moldova se extinse spre nord (Pocuţia) şi peste Nistru (Dubăsari, de la "dubasele" rotunde cu care barcagii treceau fluviul, transportînd persoane şi mărfuri) . Sub domnia lui Alexandru cel Bun Pocuţia îi reveni Poloniei, dar în schimb Ţara Românească îi cedă Moldovei ţinutul de la Dunăre la mare, cu excepţia cu Chiliei, a părţii de dincolo de Trotuş şi a ţinutului Putnei, pe care le va lua un nepot al lui Alexandru cel Bun dar şi văr al lui Vlad Ţepeş, anume : Ştefan cel Mare. Moldova a ajuns atunci la întinderea şi puterea ei maximă. Ştefan cel Mare, împreună cu armata sa de boieri şi răzeşi a luptat cu succes atît împotriva invaziilor turceşti, maghiare şi poloneze, cât şi împotriva celor tătare. Ştefan, cel mai vestit domnitor moldovean, a luptat în 36 de bătălii majore, biruind de 34 de ori şi terminînd doar două nedecis. Ştefan a rămas pe tron în timp ce adversarii au părăsit ţara cu pierderi foarte mari. De altfel, în evul mediu, atunci cînd un domnitor pierdea o luptă în propria ţară, ori era ucis, ori era alungat peste hotare, şi pleca în pribegie. La sfîrşitul domniei sale, independenţa Moldovei era nesigură, din cauza pericolului turcesc. Pentru a prezerva independenţa ţării, Ştefan a fost nevoit să le cedeze turcilor Chilia, Cetatea Albă (principalele porturi ale Moldovei) şi Insula Şerpilor. Urmîndu-i domni mai slabi, ce s-au aflat mai mult sau mai puţin sub tutela boierimii, Moldova a decăzut şi a sărăcit: nu mai avea flotă, comerţul periclita, iar armata, iniţial compusă din moşneni şi răzeşi capabili să lupte îndîrjit pentru pămîntul lor, a fost treptat înlocuită prin trupe de mercenari albanezi sau maghiari, pe măsură ce şerbia deposeda ţăranii şi-i lega de glie. În aceste condiţii, Moldova a căzut sub influenţa puterii otomane în 1512, devenind un stat tributar al Imperiului Otoman pentru următorii 300 de ani. Pe lîngă plata tributului către Imperiul Otoman, Moldova a mai pierdut şi teritorii: ţinuturile Ţintului, Lungăi şi Tighinei între 1534 şi 1538 (de atunci încoace numite Bugeac, Tighina fiind numită Bender) şi ţinutul Hotinului în 1713. Pe desupra, intervenţia în alegerea conducătorilor Moldovei a autorităţilor otomane a redus treptat independenţa voievodatului, care a trebuit să sufere şi numeroase invazii turceşti, tătăreşti şi ruseşti. Dintre domnii care i-au urmat lui Ştefan cel Mare, s-au evidenţiat pozitiv doar patru: Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Vasile Lupu şi Dimitrie Cantemir.
Expansiunea rusească
În 1792, prin Tratatul de la Iaşi, Imperiul Otoman a fost forţat să cedeze teritoriile deţinute în regiunea care acum se numeşte Transnistria, către Imperiul Rus. Astfel, Imperiul Rus a ajuns să aibă o frontieră comună cu Moldova. După războiul ruso-turc din 1806, prin Tratatul de la Bucureşti din 1812 Imperiul Rus anexă trei noi teritorii: ţinuturile turceşti Hotin şi Bugeac, şi ţinutul moldovenesc dintre Prut şi Nistru. Imperiul Rus a preluat numele de Basarabia pentru a desemna întreg teritoriul anexat în 1812, de la Hotin la mare, organizat într-o nouă gubernie, cu capitala la Chişinău. După înfrîngerea ruşilor din Războiul Crimeii (1853-1856), Tratatul de la Paris stipula ca Moldova (şi Ţara Românească) să fie puse sub garanţia colectivă a celor şapte puteri străine care au semnat tratatul de retrocedare a Sudului Basarabiei către Moldova, adică a ocolurilor Cahul, Bolgrad şi Ismail. În 1859 Principatul Moldovei s-a "unit” cu Ţara Românească fără nici un referendum al populaţiei şi prin violenţa contra moldovenior care erau contra (numiţi moldoveni separatişti), prin alegerea unui singur domn pentru ambele principate, în persoana lui Alexandru Ioan Cuza (care peste un timp neîndelungat a fost scos din funcţia de domn) punînd astfel baza statului modern România. Statul România încă nu apare în această perioadă. Prin Tratatul de la Berlin din 1878, guvernul român a fost nevoit să cedeze din nou sudul Basarabiei către Imperiul Rus. Acesta a considerat gubernia Basarabiei ca un ţinut agricol producător de cereale, tutun, struguri, vite şi cai, a construit căi ferate care duceau aceste producţii la Odesa, şi a clădit oraşe ruseşti (populate şi de mulţi Evrei şi Armeni) pe lîngă vechile tîrguri moldoveneşti ale Bălţilor, Orheiului, Chişinăului şi Tighinei. În Bugeac, Rusia a procedat la schimbări de populaţii şi de denumiri, alungînd turcii şi tătarii spre Imperiul otoman, iar românii moldoveni spre România, înlocuindu-i cu găgăuţi şi bulgari veniţi din sudul Dunării, cu nemţi veniţi din Şvabia şi din Würtemberg, cu Elveţieni din Valais (la Şaba), cu ruşi şi ucraineni desigur, în timp ce localităţi ca Frumoasa, Obluciţa, Tighina, Ciubărciu, Zoreni, Cetatea Albă sau Codăeşti erau desemnate de preferinţă prin numirile lor turceşti, tătăreşti sau ruseşti de Kagul, Izmail, Bender, Ciobruci, Staroselie, Akkerman sau Katorga. Mai la nord, colonizarea rusească, mai ales la oraşe, nu a afectat prea mult satele, rămase compact moldovene, iar numirile au fost rusificate, dar nu schimbate (Orgheiov şi Kişiniov pentru Orhei şi Chişinău)
Marea „Unire”, adică distrugerea completă a statalităţii moldoveneşti
Realizarea "Marii Uniri", prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu Vechiul Regat, a fost rezultatul circumstanţelor la acel moment(Revoluţia din Rusia, pierderea războiului de Austro-Ungaria) în primu război mondial, cînd Sfatul Ţării din Basarabia, Consiliul naţional al Bucovinei şi cel al Românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş au decis "unirea" cu România fără nici un referendum al populaţiei folosinduse de momentul potrivit. Unirea acestor teritorii a fost posibilă mulţumită afirmării treptate a naţionalismului românesc atît în împărăţiile Austro-Ungariei şi a Rusiei, cît şi în "principatele dunărene" (cum se spunea atunci) ale Moldovei şi Ţării Româneşti. Puterile europene au acceptat-o în contextul afirmării internaţionale a principiului autodeterminării naţionalităţilor, care a dominat în Europa la sfîrşitul primului război mondial. În cadrul "marii Uniri" a României, şi Moldova şi-a recăpătat unitatea, pentru prima oară de la 1484 încoace, prin alipirea Moldovei dintre Carpaţi şi Prut cu Bucovina şi cu Moldova dintre Prut şi Nistru (proclamînd independenţa faţa de Rusia, Sfatul Ţării alesese numele de Moldova în locul celui de Basarabia, pentru a sublinia unitatea vechiului voievodat). De notat că anumite legi democratice, cum ar fi reforma agrară sau dreptul de vot pentru femei, votate încă din 1918 în Basarabia şi Bucovina, au fost extinse ulterior (în 1923) la toată România, mulţumită acţiunii deputaţilor moldoveni. Deci Moldova dispare de pe harta politică a lumii , identitatea naţională moldovenească fiind înghiţită de România.
Al doilea Război Mondial
În 1940, în contextul pactului între Hitler şi Stalin, România a pierdut teritorii atît în est cît şi în vest: în iunie 1940, după ce a înaintat un ultimatum României, Uniunea Sovietică a anexat Basarabia, Bucovina de nord şi Ţinutul Herţa din Moldova dintre Carpaţi şi Prut. Două treimi din Basarabia au fost combinate cu Transnistria (o mică parte din URSS), pentru a forma RSS Moldovenească. Restul a fost oferit RSS Ucrainene.Astfel moldovenii au avut posibilitatea de renaştere naţională în interiorul URSS. Prin Dictatul (Arbitrajul) de la Viena, Romania acceptă în august 1940 să cedeze Ungariei partea de nord a Transilvaniei în schimbul garanţiilor de securitate germano-italiene. De asemenea, prin Tratatul de la Craiova, sudul Dobrogei (Cadrilaterul) a fost cedat Bulgariei. Pentru a recupera teritoriile ocupate de URSS, România a intrat în cel de-al doilea război mondial de partea nemţilor în iunie 1941. După dreptul internaţional însă, în măsura în care România a cedat către URSS Basarabia la 28 iunie 1940, aceasta este socotită ca un "teritoriu sovietic ocupat". Revenirea la România nu a durat decât trei ani, deoarece la 15 martie 1944 (la nord de Chişinău) şi la 23 august 1944 (la sud de Chişinău) armata sovietică a eliberat-o pentru a doua oară. De notat că între aceste două date, frontul a fost staţionar, fiindcă sovieticii aveau cunoştinţă de tratativele opozanţilor regimului Antonescu cu Aliaţii, şi aşteptau liniştiţi ca România să treacă de partea Aliaţilor. La 23 august 1944, o lovitură de stat dată de Regele Mihai, cu sprjinul partidelor istorice şi al armatei, a destituit dictatura lui Antonescu şi a pus armata României de partea Aliaţilor. Timp de aproape trei săptămîni, România a luptat greu în bătăliile cu germanii din ţară, în timp ce armata sovietică a continuat să o socotescă ţară inamică pînă la armistiţiul acordat abia în 12 septembrie 1944. După armistiţiu cu Aliaţii, forţele române au fost subordonate comandamentului celor sovietice, cu care au luptat împreună în ofensivele din Transilvania, Ungaria şi Cehoslovacia. Mulţumită acestei contribuţii de partea Aliaţilor, la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, nordul Transilvaniei a revenit României,una din teritorii care au fost luate de la Ungaria după război. Bucovina de nord, Basarabia, Ţinutul Herţa şi sudul Dobrogei (Cadrilaterul) au rămas în URSS. RSS Moldovenească a devenit independentă în 1991, sub numele de Republica Moldova. Deci are loc renaşterea satatului moldav, dar cu părere de rău o bună parte din teritriile istorice sînt în interiorul României şi Ucrainei.
